Creanţa reprezintă un drept patrimonial în baza căruia titularul său, numit creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, să execute prestaţia la care s-a obligat şi care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Dreptul de creanţă are un caracter relativ, fiind opozabil numai debitorului. În virtutea lui, creditorul dobândeşte un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.
În caz de neexecutare a obligaţiei, creditorul are mai multe modalitaţi de executare silită a debitorului.
Debitorul poate cere executarea silită în natura a obligaţiei când acest lucru mai este posibil sau executarea silită prin echivalent respectiv prin obţinerea de daune-interese de la debitor în cazul în care acesta nu îşi mai poate sau nu vrea sa îşi mai execute de buna voie obligaţiile contractuale.
Pentru a putea trece însă la executarea silită a debitorului creditorul trebuie să deţină o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu.
Această hotărâre judecătorească poate fi obţinută prin mai multe modalităţi:
prin procedura Somaţiei de plata.
printr-o procedură de drept comun, etc.
După obţinerea acestui hotărâri judecătoreşti creditorul poate trece direct la executare debitorului.
Creditorul are la îndemână diverse modalităţi de a se apăra de o eventuală insolvabilitate a debitorului. Acesta poate cere instanţelor judecătoreşti instituirea unui secestru asigurator asupra averii debitorului. Deasemenea poate încheia un contract de garanţie reală mobiliară, contract care conform legislaţiei actuale reprezintă un titlu executoriu care poate fi valorificat imediat în cazul în care în care debitoul nu îşi execută obligaţiile contractuale principale.
