Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Prin alegerea unui singur domn în cele două principate, s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Țara Românească, iar Alexandru Ioan Cuza devenea primul domnitor al Principatelor Române. După 1859, România a intrat într-un proces de adâncă înnoire, consolidând autonomia țării în raporturile cu Poarta Otomană și marile puteri, promovând o politică națională activă, cu obiectivele majore de independență absolută și crearea statului național al tuturor românilor.
Unirea Principatelor și inițiativele politice ale lui Cuza
Principalele obiective ale mișcării naționale după 24 ianuarie 1859 erau unificarea și centralizarea aparatului de conducere a statului la București, iar în exterior, recunoașterea de către marile puteri a dublei alegeri. Alexandru Ioan Cuza s-a mutat la București, care devenea capitala țării, iar liberalii-radicali au organizat o manifestare populară care demonstra speranța poporului în conducătorul mișcării naționale.
Cuza a inițiat o acțiune diplomatică, trimițând emisari la Londra, Paris, Berlin, Viena, Petersburg și Constantinopol. În conferința puterilor garante de la Paris, din martie 1859, Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia au recunoscut pe Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria a acceptat în august 1859, iar Turcia în anul următor.
În interior, Cuza a inițiat unificarea și centralizarea unor instituții, precum serviciile de vamă și telegraf, de administrație din Focșani și București, precum și a forțelor armate. Tabăra de la Florești, constituită în aprilie 1859, a avut rolul de a apăra unirea și de a asigura realizarea unității cu Transilvania. Unificarea forțelor armate a fost încheiată în 1860, când s-a înființat primul minister unic de război.
Reforme și proiecte legislative în timpul domniei lui Cuza
Comisia Centrală de la Focșani a elaborat, în doi ani, un proiect de constituție, un proiect de lege rurală și un proiect de lege electorală. Procesul de unificare administrativă a fost întregit prin introducerea noii ordini burgheze, înlocuind practicile învechite cu cele burgheze, pe baza principiului egalității în fața legilor și a desființării privilegiilor.
Centralizarea trebuia să se încheie prin constituirea la București a Adunării unice și a guvernului unic. Cuza a redactat și a trimis puterilor un memoriu, solicitând o nouă lege electorală. Vizita lui la Constantinopol, în septembrie 1860, a contribuit la realizarea unui climat internațional favorabil.
În decembrie 1861, Poarta a aprobat unirea politico-administrativă a Principatelor, dar numai pe timpul vieții lui Cuza. În aceeași lună, domnitorul a proclamat oficial unirea, iar la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic al României, sub conducerea lui Barbu Catargiu. Adunarea unică s-a deschis la 24 ianuarie 1862, iar Cuza a proclamat „Unirea definitivă a Principatelor”.
Reforme agrare, educație și consolidarea statului
Unirea, rezultatul unei lupte îndelungate, a deschis drumul spre independență și unitatea tuturor românilor. Statul național român era constituit, dar lipsit de o parte din teritoriul său național. În 1862, 13 deputați, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, au propus păstrarea titlurilor de români și a culorilor drapelului.
Noul stat trebuia consolidat prin reforme interne. Reforma agrară, așteptată de țărani, a fost inițiată de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. În decembrie 1863, s-a realizat secularizarea averilor mânăstirești, trecându-se în patrimoniul național 22,33% din suprafața Moldovei și 27,69% din teritoriul Munteniei.
În martie 1864, a fost pus în dezbaterea Adunării Elective proiectul guvernamental de reformă agrară, dar Adunarea, dominată de conservatori, a dat un vot de blam guvernului. Cuza a dizolvat Adunarea și a organizat un plebiscit pentru aprobarea Statutului Dezvoltator al Convenției de la Paris. Statutul a consolidat autonomia și a întărit puterea domnului.
La 14 august 1864, a fost decretată legea rurală, care a desființat obligațiile feudale ale țăranilor clăcași, declarându-i proprietari pe pământul avut în folosință. Au fost împroprietărite 463.554 de familii, cu o suprafață totală de 1.810.311 ha. Reforma a contribuit la consolidarea națiunii și la asigurarea bazei de masă a luptei viitoare pentru independență.
Au fost reformate și învățământul, justiția, finanțele, armata etc. Legea instrucțiunii publice a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru ani. Codul penal și cel civil, aplicate din 1865 și 1866, au desființat jurisdicția consulară și au consfințit statutul societății burgheze.
Cuza a încercat să realizeze Banca Națională a României, să bată monedă națională „romanatul” și să instituie distincția națională „Spicul de aur” sau „Ordinul Unirii”. S-a preocupat de întărirea capacității militare a țării, România ajungând să dispună de un efectiv permanent de 40.000 de ostași.
Politica națională a fost ilustrată prin legăturile de solidaritate cu românii din Imperiul Habsburgic și prin sprijinul oferit mișcărilor de eliberare din Balcani, Polonia și Ungaria. România a primit adăpost comunități de bulgari, a sprijinit refugiații maghiari și a conlucrat cu sârbii și polonezii în lupta pentru libertate.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a încheiat prin abdicarea forțată, la 11 februarie 1866. România modernă, lipsită de o parte însemnată a teritoriului său național, era totuși edificată, iar speranțele tuturor românilor se legau de ea. Alexandru Ioan Cuza a murit la 15 mai 1873, la Heidelberg, Germania.
Autor sub protectie
