Adaugă Ponturifierbinti.com ca sursă preferată în Google
Secolul al XVII-lea a fost o perioadă de transformări majore în Țările Române, marcată de tensiuni politice, conflicte religioase și eforturi de afirmare a independenței. După moartea lui Mihai Viteazul, care a reușit o scurtă unificare a țărilor, puterile vecine, cum ar fi Imperiul Habsburgic și Polonia, au încercat să exercite influența lor asupra regiunii. În același timp, Imperiul Otoman a reușit să restabilească dominația sa, ceea ce a dus la o schimbare profundă în structura puterii din Țările Române. Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea
Puterea otomană și influența boierimii grece
În anii 1602-1611, Radu Șerban, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, a încercat să mențină alianța antiotomană cu puterile creștine, păstrând în același timp independența țării. Însă, în urma încheierii păcii dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman în 1606, Turcii au profitat de nemulțumirea Țărilor Române față de politica polonilor și a Habsburgilor pentru a le readuce la ascultare.
Restaurarea dominației otomane a deschis calea pătrunderii masive a boierilor greci în Țările Române, care au fost înzestrați cu domenii și au primit un rol important în sfatul domnesc. Turcii au avut un plan clar: să-și creeze o bază socială prin boierimea de origine greacă, care să controleze vistieria țării, concurând astfel boierimea autohtonă. Opoziția acesteia din urmă s-a accentuat în preajma domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) și Vasile Lupu (1634-1653), care au fost aleși de boierimea autohtonă pentru a consolida poziția lor față de noua influență greacă.
Regimul instituit de Matei Basarab s-a întemeiat pe marea boierime autohtonă, așa cum a fost de altminteri la început și cel al lui Vasile Lupu. Această epocă a fost marcată de prosperitate, de bună organizare a țării, a instituțiilor sale și de o strălucire culturală. Totuși, cele două domnii s-au remarcat și prin o excesivă fiscalitate, suportată de masele producătoare. În vremea lui Matei Basarab s-a început o reglementare fiscală menită să sporească veniturile vistieriei, măsură care a reprezentat și un început timid de mai bună organizare a instituțiilor centrale ale statului.
Transilvania: epoca de consolidare și afirmare
În Transilvania, după ce s-a depășit situația instabilă de la începutul secolului, urmează o epocă de consolidare a principatului prin Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1657). Principatul autonom sub suzeranitatea otomană a cunoscut o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală.
Puterea centrală s-a întărit, iar principii Transilvaniei au promovat o politică absolutistă, dublată de tendințele de răspândire a calvinismului. În timpul acestor trei principi, puterea centrală a avut un rol precumpănitor în raport cu dieta și în general cu nobilimea mare. Regimul absolutist a menținut în afara vieții politice populația majoritară românească de religie ortodoxă. Cu toate acestea, datorită însemnătății pe care o are populația românească, principii – la cererea mitropoliților ardeleni – au acordat privilegii bisericii ortodoxe.
În acest răstimp, Țările Române au încheiat un sistem de tratare de alianță. Astfel, Gabriel Bethlen, prin legăturile stabilite cu Moldova și Țara Românească, a urmărit să refacă vechea unitate din timpul lui Mihai Viteazul. Legăturile au fost continuate de Gheorghe Rákóczi I și Matei Basarab prin încheierea unor înțelegeri de prietenie și ajutor reciproc. O înțelegere asemănătoare s-a încheiat și între Transilvania și Moldova. Aceste legături au continuat și în timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea.
Îndeosebi între 1640-1648, în legătură cu o viitoare ligă antiotomană, relațiile dintre Țările Române s-au întărit. Rolul Țării Românești a sporit, Matei Basarab urmând să fie numit „general al întregului Răsărit”. Ceea ce nu se realizează acum va încerca Țara Românească sub Mihnea al III-lea în 1659. Atunci, Țările Române au ridicat steagul luptei antiotomane. Deși lupta de eliberare a fost la început încununată de succes, Imperiul Otoman, cu ajutorul tătarilor, a reinstaurat dominația.
Domniile lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu
Dovadă a afirmării politice a Țărilor Române a fost și participarea Transilvaniei la războiul de 30 de ani și la încheierea păcii din Westfalia (1648). Spre sfârșitul deceniului al șaselea, Imperiul Otoman s-a străduit să înfrângă tendințele de independență ale Țărilor Române. Intrat într-o perioadă de redresare, Imperiul Otoman, favorizat de frământările interne din Țările Române, de luptele între partidele boierești și facțiunile nobiliare din Transilvania, a început să se amestece tot mai mult în Țările Române.
Domnii au fost numiți de Poarta Otomană și au ajuns la discreția boierimii și nobilimii. Astfel, s-a scăzut autoritatea domnească și princiară, în schimb s-a accentuat presiunea economică și politică a otomanilor. În istoria Țării Românești și Moldova, prin domniile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), s-a deschis o nouă perioadă. După ani de domnii efemere, la discreția marii boierimi, ei au încercat să întărească puterea domnească.
Șerban Cantacuzino s-a străduit să îndepărteze tutela facțiunilor boierești în vederea unei politici externe favorabilă luptei antiotomană. Aceeași politică de întărire a rolului puterii centrale a fost exprimată și de domnia lui Constantin Brâncoveanu, atunci când a început să reglementeze sistemul fiscal. Politica domnească, autoritară, cunoscută de Țara Românească în timpul lui Șerban Cantacuzino, a fost încercată și de Dimitrie Cantemir. El a îndepărtat tutela boierească, a redus birurile și dăjdiile, încercând o lărgire a bazei sociale a domniei. Epoca de sfârșit a domniilor pământene s-a distins prin organizarea în spirit modern a instituțiilor centrale.
Calea instaurării dominației habsburgice a fost determinată de evenimentele care au urmat înfrângerii turcilor la Viena prin victoria austro-polonă. Liga sfântă, la care au participat Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneția și în cele din urmă Rusia, a deschis calea penetrației Imperiului Habsburgic în răsărit prin cucerirea Ungariei, în urma luptelor de la Buda (1686) și Mohács (1687).
Odată ajuns stăpân în Ungaria, Imperiul Habsburgic s-a îndreptat spre principatul Transilvaniei, un stat de sine stătător, dar sub suzeranitatea otomană. Acest fapt a impus căi diferite de anexare a Transilvaniei. Imperiul Habsburgic a alternat tratativele diplomatice cu presiunea militară, în condițiile în care și Polonia s-a dovedit un concurent primejdios pentru stăpânirea centrului și sud-estului european. De aceea, trimișii imperiali au căutat să-și atragă adeziunea nobilimii prin propuneri ademenitoare, tratative și discuții interminabile.
În acest timp însă, armata pătrunde, sub pretextul pericolului turcesc, tot mai adânc în țară, căutând astfel să convingă pe reprezentanții Transilvaniei de avantajele noii stăpâniri. Prin tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687) principatul a fost obligat să accepte armata imperială, obligații în bani și produse pe care austriecii le impun. Transilvania, prin același tratat, a rămas încă formal o țară distinctă, cu instituțiile sale, încercând chiar să facă o politică externă proprie. Imperialii au impus însă la Sibiu (1688) reprezentanților stărilor privilegiate renunțarea la suzeranitatea otomană și acceptarea protecției imperiale.
De acum, armata a ocupat Bistrița, Baia Mare, Brașovul și alte cetăți, întâmpinând rezistența armată a localnicilor, în special a brașovenilor. Datorită tratativelor și presiunilor, s-a acceptat Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691), care a servit drept constituție Transilvaniei. Diploma a fost un compromis între Imperiul Habsburgic și privilegiații locali, nobilimea, patriciatul săsesc și vârfurile secuiești.
Ea a menținut o legislație feudală, Tripartitul lui Werboczy, Aprobatele și Compilatele, sistemul religiilor recepte, asuprirea celor mulți și cu deosebire a românilor, care nu se bucurau de drepturile politice. În 1699, prin pacea de la Karlowitz, turcii au renunțat la Transilvania în favoarea Imperiului Habsburgic. Pentru imperiu s-a deschis acum perioada organizării și consolidării regimului habsburgic în Transilvania.
Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a fost și semnalul încercărilor Țărilor Române de a ieși din sistemul otoman. Factorii noștri politici au început lupta de eliberare și s-au apropia de Imperiul Habsburgic și Polonia ostile Imperiului Otoman. Tratativele cu habsburgii le inițiază Șerban Cantacuzino. În centrul acestor tratative a stat ideea de independență a țării, libertatea religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale țării; acestea constituind principalele idei ale programului politic de ieșire din sistemul politic otoman.
După moartea lui Șerban Cantacuzino, tratativele au fost continuate de Constantin Brâncoveanu fără să ajungă la un rezultat, deoarece imperiul nu a dat garanțiile militare solicitate de Țara Românească. Constantin Brâncoveanu și ceilalți oameni politici după pacea de la Karlowitz, privesc cu încredere alianța cu habsburgii. Era evident că aceștia voiau o înlocuire a dominației otomane cu propria lor stăpânire.
În aceste împrejurări, atât Țara Românească cât mai ales Moldova stabilesc raporturi cu Rusia în timpul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir încheie chiar o înțelegere la Luck (aprilie 1711). Prin prevederile sale actul a însemnat alianța și ieșirea Moldovei de sub dominația otomană, recunoașterea deplinei suveranități și integrității a Moldovei, domnie ereditară în familia Cantemir. Concepția politică cristalizată în vremea lui Șerban Cantacuzino și Dimitrie Cantemir exprimă ideea independenței Țărilor Române și a domniei autoritare.
Războiul ruso-româno-turc purtat pe teritoriul Moldovei s-a sfârșit cu înfrângerea de la Stănilești pe Prut (1711). Dimitrie Cantemir a fost obligat să se refugieze în Rusia la curtea lui Petru cel Mare, unde a continuat prin activitatea lui culturală și politică să sprijine ideea independenței Țărilor Române și a luptei antiotomane. Imperiul Otoman în aceste împrejurări introduce în Moldova și Țara Românească regimul fanariot.
Autor sub protectie
