În 1999, NATO a lansat Operațiunea „Forțele Aliate” împotriva Serbiei, o campanie de bombardamente de 78 de zile care a schimbat fața dreptului internațional și a războiului modern. Această acțiune a fost luată fără aprobarea ONU, în contextul unui conflict complex din Kosovo, unde forțele sârbe comiseră numeroase atrocități împotriva populației kosovare. Obiectivul NATO era să oprească represiunea și să obțină un armistițiu, forțând retragerea forțelor sârbe din regiune.
Originea conflictului și tensiunile etnice din Kosovo
În anii 1990, fosta Iugoslavie a fost sfâșiată de războaie, printre care cele din Croația și Slovenia, precum și războiul civil din Bosnia. Conflictul a cuprins și Kosovo, unde tensiunile dintre etnia sârbă și cea albaneză au dus la o luptă brutală. Serbia, învinsă în alte războaie, a încercat să-și păstreze controlul asupra Kosovo, în timp ce albanezii kosovari au luptat pentru autonomie sau independență. Pretențiile sârbe asupra Kosovo aveau rădăcini în legături culturale și religioase, dar etnia sârbă nu reprezenta majoritatea populației din regiune, majoritatea fiind albanezi.
În anii 1990, Slobodan Milošević a preluat puterea la Belgrad și a început să-i înlăture pe kosovari din guvern și din economie, ceea ce a dus la apariția Armatei de Eliberare a Kosovo (UÇK). Militanții kosovari au declanșat o insurgență, atacând avanposturi ale armatei sârbe și secții de poliție. În răspuns, trupele și poliția sârbe au comis atrocități împotriva satelor kosovare, în care au murit civili nevinovați. Aceste acțiuni au atras atenția internațională, în special după ce s-a repetat scenariul din Bosnia, unde forțele sârbe bosniace au încercat să ucidă sau să alunge bosniacii.
Intervenția NATO și negocierile eșuate
În vara anului 1998, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat două rezoluții care cereau încetarea focului și oprirea expulzărilor în masă ale kosovarilor. Serbia nu le respecta, iar negocierile pentru încetarea focului au eșuat. În urma acestor evenimente, oficiali occidentali, precum secretarul general al NATO, Javier Solana, și secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright, au cerut o acțiune unilaterală. În ianuarie 1999, Statele Unite, Rusia și alte patru puteri europene s-au reunit la Rambouillet, în Franța, pentru a elabora un acord de pace care prevedea autonomia Kosovo și desfășurarea unei forțe NATO de menținere a păcii. Serbia a respins acordul, iar NATO s-a pregătit să acționeze fără aprobarea ONU.
Pentru a atinge obiectivele sale, NATO a mobilizat o forță puternică, dotată cu cele mai moderne arme disponibile la acea vreme. Au fost desfășurate aproximativ 1.000 de avioane, dintre care peste 700 erau americane, sprijinite de o forță navală de 20 de nave, printre care USS Theodore Roosevelt și portavionul francez Foch. Forțele aeriene ale NATO includeau avioane de vânătoare, bombardiere, avioane de realimentare și avioane radar, înarmate cu muniție neghidată și ghidată. Majoritatea piloților aveau experiență de luptă în Bosnia sau în Irak.
Planul NATO prevedea slăbirea treptată a resurselor militare sârbe, atât în Kosovo, cât și în Serbia. Alianța nu intenționa să lanseze o ofensivă terestră în Kosovo, de teamă că ar suferi pierderi grele. Totuși, mii de soldați ai Alianței erau în stare de alertă, gata să intervină dacă operațiunea aeriană ar fi eșuat. Unități de infanterie și de blindate se aflau în Macedonia și Albania, pregătite să prevenească exodurile kosovarilor și să servească drept avangardă a misiunii ONU de menținere a păcii.
Operațiunea aeriană și consecințele ei
Forțele aeriene sârbe numărau 240 de avioane, dar majoritatea nu se puteau compara cu avioanele avansate F-16, Mirage și Tornado din misiunile de bombardament. Apărarea antiaeriană sârbă era extinsă, dar ineficientă. Pe teren, Belgradul mobilizase sute de mii de soldați, dar aceștia aveau puțină experiență în lupta cu o forță profesionalizată precum trupele NATO.
Operațiunea „Forțele Aliate” a început pe 24 martie 1999, cu bombardamente asupra țintelor militare sârbe. Țintele principale erau radarele și sistemele de apărare aeriană. După neutralizarea acestor sisteme, avioanele NATO au început să atace alte ținte. În primele zile, sârbii au refuzat să cedeze și au camuflat multe dintre sistemele de armament greu. NATO a fost nevoită să-și extindă lista de ținte la orice unitate militară sau de poliție sârbă care opera la sud de paralela 44.
Armata sârbă a răspuns ofensivei aeriene, încercând să arunce în luptă avioanele de vânătoare MiG-29. Acestea nu au reușit să se opună eficient piloților NATO, care au doborât mai multe aeronave. Majoritatea misiunilor sârbe au încetat după câteva zile. Nici NATO nu-și atingdea ușor obiectivul: să oprească atrocitățile lui Milošević și să obțină un armistițiu.
Strategii militari de la Washington și Bruxelles au decis să schimbe abordarea, astfel încât bombardamentele să afecteze sârbii pe propriul teritoriu. Infrastructura cu dublă utilizare a intrat pe lista țintelor, inclusiv rețeaua electrică a Serbiei și podurile de pe Dunăre. Noua abordare urmărea să impună lui Milošević costuri suplimentare și să evite desfășurarea de trupe terestre în Kosovo. Această tactică a fost controversată, deoarece a dus la creșterea numărului de victime civile.
Unul dintre cele mai controversate incidente s-a petrecut când o bombă americană a lovit sediul Radio-Televiziunii Serbiei și a ucis 16 angajați civili. NATO a insistat că ținta era legitimă, dar bombardaarea a fost condamnată drept crimă de război. Bombardarea accidentală a ambasadei Chinei din Belgrad, în care au murit trei jurnaliști, a provocat manifestații populare în China.
Schimbarea tacticii de bombardament s-a dovedit eficientă. Până la 10 iunie, Milošević a acceptat un armistițiu negociat de mediatori finlandezi și ruși și a început retragerea forțelor sârbe din Kosovo. Aviația și apărarea antiaeriană nu reușiseră să protejeze spațiul aerian sârb, iar UÇK înainta, încurajată de slăbirea poziției Belgradului. Milošević a consimțit să se retragă și a renunțat efectiv și definitiv la controlul sârb asupra Kosovo.
Pe 9 iunie 1999, Acordul de la Kumanovo a pus capăt oficial războiului din Kosovo. NATO a început să-și desfășoare forțele pentru a prelua responsabilitatea securității și pentru a dezarma UÇK. Forța din Kosovo (KFOR), numărând zeci de mii de soldați, a reușit să creeze o administrație locală condusă de kosovari. Sute de mii de etnici albanezi s-au întors acasă, iar mii de etnici sârbi au plecat în Serbia. Un an mai târziu, Milošević a fost înlăturat de la putere în urma unei revoluții, iar căderea lui a pus capăt războaielor iugoslave.
Autor sub protectie
