Dupa al doilea razboi mondial, Europa era in mare parte devastata si impartita intre doua mari puteri antagonice: 
SUA si URSS.
Sistemele socio-economice si strategia de actiune ale celor doua erau diametral opuse.
Pe deoparte SUA cauta sa colaboreze cu statele europene aflate in zona lor de influenta/ocupatie, sa si le ralieze la obiectivele si interesele proprii in mod benevol, oferindu-le avantaje care sa le cointereseze.
SUA nu urmarea razbunarea pe fostii inamici (Germania de Vest va beneficia de investitii economice si ajutoare financiare importante din partea SUA ceea ce vor face ca in cateva decenii RFG-ul sa devina una dintre cele mai bogate tari din lume), fie ei europeni si asiatici.
Americanii incearca sa le castige inimile, nu teritoriul. Pe termen lung SUA obtinea noi parteneri si aliati in Razboiul Rece iar acestia din urma isi refaceau tarile distruse de razboi si in acelasi timp se puneau la adapost de pericolul sovietic.
Asa se face ca doar in cativa ani, fostii inamici devin acum aliati ai SUA (Germania de Vest, Italia, Japonia).
Pe de cealalta parte, URSS-ul lui Stalin isi urmarea interesele prin forta bruta, intr-un mod rudimentar si extrem de opresiv. Pe termen lung strategia sovietica s-a dovedit a fi una falimentara, popoarele infrante si supuse de forta sovietica manifestand mereu tendinte centrifuge de indepartare fata de Moscova, tendinte care continua pana in ziua de azi in cazul celor care au ramas si dupa 1991 in zona de influenta ruseasca.
Dar sa revenim la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial si la cum au creat americanii Uniunea Europeana.
Pentru a reface economia si infrastructura tarilor europene distrusa de razboi si pentru a le feri totodata de propaganda comunista (care prinde foarte bine pe fondul saraciei si al tensiunilor sociale), americanii au venit cu un plan care s-a dovedit a fi pe cat de ingenios pe atat de eficient: planul Marshall.
Acest plan, lansat in 1948 de presedintele Truman, prevedea acordarea de credide nerambursabile tarilor europene pentru a-si putea reface economia si infrastructura si a reveni astfel in randul tarilor bogate, acolo unde erau inainte de inceperea conflagratiei mondiale.
Insa acest bani, 13 miliarde de dolari in banii de atunci, aprox. 130 miliarde de dolari in banii de acum, nu s-au dat oricum ci sub niste conditii foarte stricte. Tarile europene erau obligate sa colaboreze intre ele din punct de vedere economic.
Astfel se producea o descentralizare a economiilor si o inter-conectare a lor. De exemplu francezii trebuiau sa investeasca in centrale electrice dar erau obligati sa cumpere carbunele de la nemti (un exemplu pur orientativ).
Initial planul Marshall fusese gandit pentru intregul continent, inclusiv pentru URSS si restul tarilor din Europa de Est (inclusiv Romania).
Stalin insa a respins categoric acest proiect si a obligat guvernele-satelit din tarile comuniste sa respinga oferta americana, deoarece sovieticii nu erau interesati de dezvoltarea economica a tariilor ocupate ci urmareau subordonarea lor totala fata de Moscova (iar o dezvoltarea economica a acestora devenea automat un pericol pentru planurile lui Stalin).
In schimb tarile occidentale (plus Turcia si Grecia) au primit bucuroase ajutorul economic oferit de americani.
Scopul acestei strategii era sa rupa definitiv rivalitatile de sute de ani dintre tarile europene si sa le oblige sa colaboreze, in asa fel incat pe viitor sa fie, daca nu imposibila, cel putin foarte dificila izbucnirea unui nou razboi mare pe batranul continent (al doilea razboi mondial incepuse la vreo 20 de ani dupa primul).
Astfel, ca urmare a conditiilor planului Marshall, si sustinuta puternic de americani, apare in 1951, prin Tratatul de la Paris, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, embrionul din care se va dezvolta mai tarziu actuala UE.
Din aceasta comunitate faceau parte Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda, adica tocmai tarile care primisera cea mai mare parte din fondurile americane cuprinse in planul Marshall.
Tarile membre se angajau sa ia masuri pentru unificarea pietelor de carbune si otel, sectoare cheie pentru industria civilia si cea militara la acea vreme.
Ulterior colaboarea economica dintre tarile din vestul Europei, aflate in zona de dominatie americana, au facut un pas mai departe, trecand de la carbune si otel la unificarea intregului sector economic.
Astfel ia nastere in 1957, prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economica Europeana, redenumita ulterior Comunitatea Europeana. Aceasta comunitate dezvolta succesiv o serie de institutii cu rol de a consolida integrarea tarilor membre.
Prin tratate succesive creste atat numarul tarilor membre cat si gradul de unificare economica, sociala si politica a batranului continent, pana ce se ajunge la Uniunea Europeana din zilele noastre.
Astfel, pe termen lung, strategia americanilor s-a dovedit a fi una profitabila pentru toata lumea.
Tarile vest-europene au acceptat usor suprematia Statelor Unite, au scapt de pericolul comunizarii (pericol foarte serios in anii `50 in Italia, Grecia sau Franta), si-au dezvoltat economiile si au beneficiat de cea mai lunga perioada de pace din intreaga istorie europeana.
In final aceasta strategie a dus la castigarea razboiului rece, nu prin arme nucleare ci prin prosperitate economica si libertate.
